Viata – o mare scena

Seneca este primul care a spus ca: “lumea este o scena, viata este un act; ai venit, ai vazut si ai plecat” si mai apoi Shakespeare: “viata este ca o scena”, in care facem totul de ochii lumii.

M-am trezit astazi cu acest gand, constientizand cumva ca viata este un spectacol zilnic de evenimente, de trairi, de senzatii, de intamplari si intrebandu-ma daca am renuntat la masti, sau daca inca ma mai ascund in spatele lor.

Suntem actori involuntar, zi de zi viata ne pune in fata unor situatii inedite. Mastile pe care le purtam au devenit o parte din noi si nu reusim sa scapam de ele indiferent de eforturile pe care le facem.

Nu stim sa ne traim viata fara aceste masti, fara aceste aparente, aceste imagini pe care le cream despre noi. Toti suntem niste actori, doar ca inainte de a incepe spectacolul vietii noastre, nu am primit niciun scenariu si suntem nevoiti sa-l scriem fiecare singuri pe parcurs si ce este mai trist, este ca nu avem nicio idee despre ce este vorba si nici cum se va termina. Poate ca tocmai aceste lucruri fac viata mai palpitanta si mai frumoasa, tocmai aceste emotii ale necunoscutului, sau aventura necunoscutului.

Viata este asa cum ne-o facem fiecare. Noi suntem singurii raspunzatori pentru ea. Noi suntem cei care alegem cum sa ne-o traim, fericiti sau tristi. Nimeni altcineva nu este responsabil pentru tristetea noastra, sau nimeni altcineva nu ne poate face fericiti, fiindca numai noi suntem aceia care stim ce ne lipseste, sau ce ne dorim. Misterul fiecaruia dintre noi este sa ne gasim propriul drum in viata, scopul nostru.

Toti suntem actori, ne straduim sa parem altceva decat suntem, crezand ca nu suntem suficienti de buni si ca ceilalti nu ne vor placea. Gresit. Fiecare dintre noi este perfect asa cum este, suntem minunati, suntem unici. In fiecare dintre noi se afla scanteia divina care ne infrumuseteaza atunci cand devenim constienti de ea.

Sau Dumnezeu sa fie cel care a creat aceasta uriasa scena si tot El cel care a scris scenariul si noi doar marii actori? Atatea situatii, atatea scene de dragoste, de iubire, de ura, de orgolii, de tandrete, de agresivitate, de egoism… Poate ca intreaga lume este o scena pe care Dumnezeu a creat-o pentru ca noi sa devenim mai buni, sa jucam diverse roluri pana ne perfectionam sufletul, pana ne ascutim intelepciunea, pana ne trezim? Viata devenind astfel o modalitate de cunoastere.

Lumea este mult mai mult decat ceea ce pare, suntem in stare de mult mai mult decat credem, toti avem in noi puterea. Conteaza doar ceea ce alegem sa facem, ce decidem sa devenim.

Si cu toate acestea noi facem credite la banca pentru masini de lux, pentru vile cu piscine, etc. Doar sa parem ca suntem fericiti, ca avem de toate, ca ne merge bine si de fapt, zi de zi ne luptam cu grijile responsabilitatilor pe care ni le-am asumat, viata devenind un chin, o alergare zilnica, un stres.

Am devenit cu totii niste “travestiti”, purtam costume ca sa parem mai inteligenti, mai puternici, mai seriosi, mai responsabili, ne fardam ca sa ne ascundem varsta, sau ca sa ne simtim mai frumoase, sa avem mai multa incredere in noi, zambim fals necunoscutilor, partenerilor de afaceri, ii mintim privindu-i in ochi, le cream despre noi o imagine care nu ne reprezinta, ii pacalim. Vrem sa facem o impresie buna in jurul nostru, sa atragem atentia si admiratia celorlalti, sa fim vazuti ca oameni buni si frumosi.

Increderea vine totusi din interior, admiratia vine in urma faptelor noastre, frumusetea vine tot din interior, degeaba o ascunzi dupa farduri si haine pe care nu le poti purta la infinit si chiar daca le-ai purta, daca nu ai un suflet frumos si ai doar un exterior frumos… tot urat ramai.

Singura diferenta intre viata si scena este ca pe scena jucam un rol, insa in viata de zi cu zi trecem de la un rol la altul, sau jucam mai multe roluri in acelasi timp. Exact ca pe vremuri in teatrele romane, cand actorii jucau cu masti pe fata, ne luam fiecare cate o masca si o schimbam in functie de persoanele in jurul carora ne aflam. La fiecare dialog pe care-l avem cu ceilalti, jucam cate un rol. Roluri in care incercam sa fim: iubita perfecta, amanta perfecta, mama perfecta, sotul perfect, copilul perfect… etc.

Sau si mai rau, am ajuns noi fetele sa ne dorim sa intalnim un actor, adica un barbat care sa aiba toate textele la el bine invatate, memorate. Un barbat care sa ne incante urechile spunandu-ne exact ceea ce ne dorim, ceea ce vrem sa auzim ca sa ne faca sa ne pierdem mintile, sa ne lasam cucerite de farmecul lui, de minciunile lui si apoi noi sa-l mintim si sa ne mintim la randul nostru ca-l iubim.  Foarte trist… sa nu-l cunosti pe cel pe care crezi ca-l iubesti, sa fiti amandoi doi straini pana la urma. Sau poate ca iubirea nu este dacat capacitatea celuilalt de a iubi, noi nu avem niciun merit, n-am contribuit cu nimic la sentimentele lui.

Este bine sa iubesti oamenii pentru ceea ce sunt ei in realitate, mai degraba decat pentru frumusetea lor, inteligenta, puterea, simtul umorului, sau o alta calitate a lor. Pentru sufletul lor care le umple intreaga fiinta si le creeaza identitatea.

Mergem mai mereu dupa dictonul: “spune-mi cum ma vezi, ce-ti doresti, ca sa stiu cine sa fiu”, dicton spus de un scriitor englez. Si astfel, uitam cine suntem cu adevarat, ne pierdem identitatea, sinele. Cine suntem?  Cine esti? …

Daca esti batran, pitic si chel, bunaciunea de langa tine din Bentley este acolo doar pentru banii tai, nicidecum pentru ca te-ar iubi. Totul este doar un teatru jucat de amandoi pentru a obtine ceea ce vor: ea banii lui, el tineretea ei, corpul ei si invidia prietenilor.

Insa si actorii isi lasa pana la urma mastile si costumele la teatru dupa ce se termina spectacolul. Asa si noi, ne dezbracam de haine, dam mastile jos si ramanem “goi”, adica “noi” exact asa cum suntem.

Ce este dincolo de masti, dincolo de scena? Sunt acei oameni care ne iubesc fara masti, care ne stiu exact asa cum suntem. La ei ne putem intoarce cand spectacolul se termina si spectatorii pleaca.

Iubirea este singura care da toate mastile jos, numai dragostea poate distruge toate mastile dupa care ne ascundem sufletul si adevarata fiinta.

Sa coboram de pe scena pentru a ne intalni cu iubirea si sa fim pregatiti sa ne dam toate mastile jos inainte de a ne intalni cu ea. Doar asa iubirea ne va recunoaste si nu va trece iar pe langa noi, in timp ce noi suntem ocupati sa cucerim un public pentru aplauzele si admiratia lui. Un public caruia nu-i pasa cine esti cu adevarat, ci doar de actorul, de personajul pe care-l joci si care te va taxa la cea mai mica greseala, la cea mai mica urma de slabiciune parasindu-te mai apoi pentru a-si cauta un alt idol, alti oameni care pretind ca te iubesc, ca te admira si care, mai apoi, te injunghie pe la spate.

Dupa atatea roluri jucate, care suntem noi cei reali?

Este o intrebare la care trebuie sa raspundem individual. Eu am scris intr-un alt articol raspunsul la aceasta intrebare, asa cum am putut eu s-o fac. Articolul se numeste: Amintirea de Sine.

Tot ce putem face este sa incercam sa fim noi insine, chiar daca ceilalti ne cer sa fim intr-un anumit fel, sau daca simtim tentatia sa fim altcineva decat suntem. In final, nu-i putem pacali la infinit pe cei din jurul nostru si nici nu putem fugi la nesfarsit de noi insine…

Pentru a ne accepta si iubi, nu e nevoie sa fim perfecti. Vom atinge perfectiunea atunci cand vom fi capabili sa ne acordam dreptul de a fi asa cum suntem si de a trai orice experienta fara sa o judecam”.

Succes tuturor in minunata calatorie catre noi insine!

© Lovelife.ro

Leave a Reply

You must be Logged in to post comment.

© 2013 Love Life. Toate Drepturile Rezervate.